The Biscuit Barrel

Silliness, or a deep metaphor for modern angst?

Ocna Mures I: Un drum pe tren si o dimineata rece

leave a comment »

Asta va fi primul ultimul blog-post din serie care nu va avea poza pentru ca nu am vrut sa imi scot aparatul afara pe tren si sa le fac poza oamenilor de pe acolo, s-ar fi suparat pe mine si ar fi vorbit si mai mult.

Imi aduc aminte ca am plecat din Timisoara cu nerabdare. I wanted to get away from it all. To run from the fire, so i jumped straight into the frying-pan that is this country’s railroad service. Urasc calatoriile cu trenul cu o pasiune care nu poate fi cauzata de altceva decat de multe fiinte omenesti pe baza de carbon si cu ceasuri digitale inghesuite in conserve de metal….cu geamuri (dar sa nu cumva sa fie deschise, alea sunt de decor! Daca le deschizi pe toti incep sa ii doara dintii capul cotul si fundul….si mie imi pasa. Pentru ca ma tot bat la cap sa il inchid.) si care merg prin tara oprind la intervale enervant de scurte ca sa mai improspateze rezerva de oameni. Fereasca dumnezeu sa nu te plictisesti. Daca cuget eu bine la asta exceleaza CFR-ul, totdeauna reuseste sa ma puna in compartiment cu cele mai interesante specimene din 7 judete. Olteni, ardeleni, cartite! Mi-a tinut o ora pana sa inteleg ce naiba vorbeau oameni aia…si imi pare rau ca am inteles.

Eu nu am niciodata norocul sa stau in compartiment cu un om cu care sa ma inteleg si de care sa imi palca cat de cat. De data asta am dat de muncitori si pensionari. Pensionarii erau fosti membri de partid, partidul ala mare al lui Ceausescu, PCR desigur. Si muncitori ca fiinte apolitice ce sunt au hotarat ca cel mai bine e sa se ia la cearta cu pensionarii despre politica, despre dumnezeu, despre care are viata mai interesanta, despre care are boala cea mai interesanta si despre cati bani e etic si moral sa dai la cersetori dar numa sa fie destul de mult cat sa iti garantezi intrarea in rai.

I have one thing to complain about most. Oameni de ce nu isi aduc niciodata aminte de momentele fericite din viata! Nu am auzit in toate calatoriile mele pe tren un om care sa povesteasca cat de frumoaa a fost ziua nuntii sau cand i s-au nascut copii. Tot ce aud e mizerie, suferinta si moarte. I do not like this. Asta o fi doar parerea mea asupra vietii, dar mie mi s-au intamplat si lucruri bune si prefer sa mi le amintesc pe alea and i do so as much as possible pentru ca altfel as ajunge ucigas in serie. Si as ucide numai femei copii si batrani!

Am iesit din compartiment si mi-am pus castile. Am cantece destul de vesele pe acolo asa ca a fost foarte OK. A iesit un om afara pe hol si dupa 5 minute de holbat afara la dealurile pe langa care flofaia trenul spre Razboieni incep sa ii spun ce prosti sunt oameni, si sa ii povestesc clipele cele mai faine din vaita mea. O sa vi le zic si voua odata.

Si am ajuns in razboieni, unde am stat cam o ora si m-am apucat de desenat in agenda, Diana si ilustrul Tiberiu au zis ca desenele sunt OK, but i doubt it. Am intrat in personalul spre halta Unirea si nu m-am mai obosit sa stau jos, a tinut doar cam 4 minute….4 kilometrii.

Bob sa binecuvanteze, era frig in dimineata aia, aveam fularul la gat, haina de iarna pe mine si tot muream acolo de frig. But wait, e un bar in apropiere si e exact ce pot numi foarte cinstit un Seedy Bar. Plin de fum, oameni putini, cocosati peste paharele in care isi varsa suferinta la 4 dimineata si 2 masini de poker electronic cu ecranul spart demult de niste oameni care au pierdut un leu prin ani 90 si nu au fost multumiti de rezultat. Mi-am luat un pahar de ceva bautura alcoolica al carui nume imi scapa si un pachet de chipsuri cu sare. Chipsurile nu le-am mancat, doargustat pentru ca gonadele mele jurnalistice (si papilele gustative) imi spuneau ca sunt stricate. Bautura am baut-o…pentru ca era lichida si pentru ca m-a mai incalzit atunci. And besides, era un preludiu pentru restul weekend-ului si pentru ca trebuia sa beau ceva inainte sa dau de Diana si Tezeu…just because, do not question it.

Dupa 40 de minute in care am urcat culmile disperarii si ape plictisului (era sa si adorm) am hotarat ca mai bine stau afara, temperaturile de minus X grade nu au cum sa faca altceva decat sa ma trezeasca. 20 de minute mai tarziu va pot spune foarte clar ca Halta Unirea are exact 600 de placi de beton pe care sa te plimbi cam 200 de metrii de pavaj.

O ora mai tarziu, si cu jumatate de ora dupa un vant dureros dinspre Nord au venit si Bucurestenii.

Written by CyberFaust

Noiembrie 1, 2007 la 12:39 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: